KEMANUOKEHINI

Kemanuokehini Ministère de l’éducation KEMANUOKEHINI L i l i okau l an i Mar i e Rose T E I K I T E E T I N I Cédr i c Vashee DOOM

Texte marquisien Liliokaulani Marie-Rose TEIKITEETINI Illustrations Cédric Vashee DOOM Direction générale de l’éducation et des enseignements Ministère de l’éducation 2020 KEMANUOKEHINI

2

3 He toa manu, he manu hakäìki he manu moû, moû, moû ! To ïa huu, e huu keekee. He keekee pupuà, he pupuà veàkiki. To ïa hakatu haa manu, he manu heetai, he manu ona. He onaìa kanahau nui, he onaìa tike tike nui io he ata àki. E manu toa, e manu ari’i, e manu marü, marü, marü maita’i. Töna huruhuru, e huruhuru ’ere’ere. ’Ere’ere ’e te ’ana’ana ato’a, ’ana’ana e au i te veo. Töna huru, e manu nö tua ïa, e manu rere. E rerera’a häviti mau töna, rerera’a i te vähi teitei roa i roto i te reva. Kemanuokehini était un oiseau guerrier, malgré son port altier, on devinait la douceur et la gentillesse de son caractère. Ses plumes noires jetaient des reflets dorés. C’était un oiseau des mers qui volait très haut dans le ciel.

4

5 Tous les oiseaux aimaient le regarder voler. Il volait, plongeait, tournoyait dans le ciel, exécutait des ronds, des piquets, des virages. Il plongeait dans la mer, puis ressurgissait des flots et reprenait son envol vers d’autres espaces. Il se posait sur les rochers du bord de mer, sur les arbres, sur la mer, sur le sable… Il dansait, virevoltait, menait la danse de la séduction. Il voulait séduire… Il voulait séduire la belle… Il avait une grande envie de la séduire. Il voulait tant séduire. Qui était donc la belle qu’il voulait séduire ? Qui était la plus belle d’entre toutes ces dames oiseaux ? C’était l’oiseau kivi, la princesse des oiseaux. C’était la plus belle d’entre toutes. Elle avait des plumes d’une blancheur éclatante. C’était un oiseau des mers qui plongeait, jusqu’au plus profond de la mer. Meheani était la plus belle d’entre toutes. Tous les oiseaux admiraient la parade amoureuse de Meheani et de Kemanuokehini. Meheani se contentait de voler dans les airs tandis que Kemanuokehini plongeait dans la mer pour attraper des poissons. Ce dernier virevoltait dans la mer comme s’il était dans les airs. Meheani, quant à elle, continuait de danser la parade amoureuse. Elle était très amoureuse. Oh ! Comme c’était beau de les voir voler ! Les oiseaux étaient remplis d’admiration ! C’était une fête de fiançailles. Ils exécutèrent fièrement leur danse. Kemanuokehini était seul à voler dans le ciel. Meheani plongeait toute seule dans les profondeurs de la mer. Puis, ensemble, ils volaient dans les airs, ensemble, ils plongeaient dans la mer. Ils continuaient leur danse de la séduction. Ils étaient en parfaite harmonie. C’était la fête des fiançailles.

6 E tiòhi aa te tau manu paotü me te mata mehea nui ia Kemanuokehini e ona aa io he ata àki. E ona aa, e tahao aa, e hohoà aa, e pähaka aa. E pähaka aa i to ïa aèaè, e pähaka aa i to ïa oko. E ona aa, e tiòhi aa, e vii aa i ùka aè o te pootu. E ona aa, e ùku aa i òto o he tai. E ona mai aa, e tau atu - io he köutu, - io he tumu âkau, - io he tai, - io he one… E haka aa, e pähaka aa. E haka aa, e pähaka aa Kemanuokehini i te haka hinenaò. E haka hinenò aa i te pootu. Ù hinenaò nui ïa, ù hinenaò nui ïa i te pootu. Hinenaò nui… nenaò nui… naò nui… E hinenaò aa ? O ai te pootu ? O ai te kuà o te tau köivi manu ? He kivi, he manu haatepëiù, pootu, pootu, pootu nui ! To ïa huu, he huu tavaìè, he tavaìè tea, he tea me he poniòniò ! To ïa hakatu haa manu, he manu heetai, he manu ùku io he take tai. He ùkuìa kaìè nui. He ùkuìa höhönu nui io he take tai. O Meheani te pootu, o Meheani te kuà o te tau manu ! E tiòhi aa te tau manu paotü me te mata mahaò nui ia Meheani io he ata àki, me Kemanuokehini io he tai e ùku aa tootahi. E ona aa, e tahao aa, e pähaka aa, e ùku aa me te kao atu. E ea aa, e ona atu no te tuku i te ika i hemo mai ia Kemanuokehini. E ùku aa, e pähaka aa io he tai me he manu io he ata àki. E haka aa Meheani i te haka hinenaò. E haka hinenaò aa, e pähaka hinenaò aa. Ù hinenaò nui ïa, ù hinenaò ïa ia Kemanuokehini. Hinenaò nui… nenaò nui… naò nui… Aï te kanahau ia tiòhi atu i hua mou manu e pähaka aa ! Ua pï nui te tau manu i te mahaò ! He koìka, he koìka, he koìka hunona ! E haka aa âua i to âua haka käìè nui ! Tootahi Kemanuokehini e ona aa io he ata àki ! Tootahi Meheani e ùku aa io he take tai ! Mou tokoùa âua e ona aa ! Mou tokoùa âua e ùku aa ! E pähaka hinenaò. E koìka hunona. E hakaìte aa âua i to âua haatahiìa…

7 E fa’ahiahia rahi tö te mau manu ’ia ’ite atu ia Kemanuokehini i te rerenoa-ra’a nä te reva. Të rere ra, të tïtäpou ra, të fa’a’ohu ra, të fa’a’opa ra. Të fa’a’opa ra i te pae ’aui, ’e i te pae ’atau. Të rere ra, të hi’o ra, të fa’a’ohu ra nä ni’a noa mai i täna i here. Të rere ra, të pouanuanu ra i roto i te miti. Të rere mai ra, tau atu ra i ni’a i te ’öutu, i ni’a i te tumu rä’au, i ni’a i te miti, i ni’a i te one. Të ’ori ra, të haatärava ra. Të ’ori ra, të haatärava ra, të ’ori ra ’o Kemanuokehini i te ’ori o te here. Të ’ori ra i te ’ori o te here, ’oia ho’i të fa’ahina’aro nei ’oia i te purotu. Rahi töna fa’ahina’aro, rahi töna fa’ahina’aro i te purotu ra. Fa’ahina’aro rahi… hina’aro rahi… na’aro rahi… Të fa’ahina’aro ra. ’O vai ho’i te purotu ? ’O vai ho’i te purotu i rotopü i te mau manu ufa ato’a ? E ’uriri, e ari’i vahine ’e te häviti ato’a, te häviti ’aita atu ai. Töna huruhuru, e huruhuru tea, tea ’ana’ana maita’i. E manu ’oia nö te tai, e manu pouanuanu, e manu tïtïaho, tïtïaho i raro, i raro roa i te moana. E te’ote’ora’a näna i te tïtïaho i raro roa i te moana. ’O Meheani te purotu o te mau manu ato’a. Të hi’o mäere noa ra te mau manu ato’a ia Meheani e rere ra nä te ara. I töna pae, të tïtïaho ra ’o Kemanuokehini, ’öna anä’e, i töna pae. Të rere ra, të haro ra, të fa’a’opa ra, mai te huru ra, tei te reva ’oia. Të mäpiha mai ra mai roto mai i te moana, e rere atu ai nö te horo’a i te i’a nä Kemanuokehini. Të ’ori ra ’o Meheani i te ’ori o te here. Të fa’ahina’aro ra, e rere fa’ahina’aro terä. ’Ua fa’ahina’aro mau ä ’öna ia Kemanuokehini. Fa’ahina’aro rahi… hina’aro rahi… na’aro rahi… Auë ho’i ë… te nehenehe ’ia hi’ohia atu ia räua e ’ori ra nä te reva. Fa’ahiahia rahi tö te mau manu. E ’öro’a, e ’öro’a, e ’öro’a fa’aipoipora’a. Të ’öri ra räua i te ’ori fa’ai’ei’e. Të rere ra ’o Kemanuokehini nä te reva. Të tïtïaho ra ’o Meheani i raro i te moana. Räua to’opiti terä e rere ra. Räua to’opiti terä e tïtïaho ra. E ’ori fa’ahina’arora’a, e ’öro’a fa’aipoipora’a. Të fa’a’ite ra räua i tö räua here…

8

Le soir tous les oiseaux allèrent se poser sur leur perchoir. Kemanuokehini et Meheani se posèrent sur leur arbre de santal à Keiaki. Toute la nuit, ils se sont aimés. Ils s’aimèrent tendrement. Puis, ils s’endormirent. Le lendemain au réveil, ils décidèrent de faire le tour de l’île de Nuku Hiva et de rendre visite à leurs amis qui étaient dans les vallées. Leur périple avait duré trois jours. Ils étaient épuisés. Ils n’avaient qu’une hâte, dormir. Au réveil, Kemanuokehini dit à sa compagne : «J’ai faim ! Allons à la pêche !». Ils volèrent jusqu’au large des côtes de Ua Uka. Là, ils scrutèrent l’océan pour voir les bancs de sardines. Ils plongèrent pour en attraper quelques-unes. Ils volèrent tout en dégustant les sardines. Ils continuaient à voler ensemble, à plonger dans l’océan… Kemanuokehini sortit de l’eau… Il s’aperçut qu’il était tout seul. 9

10 I te ahiahi, rere atu ra te tä’äto’ara’a o te mau manu nö te tau atu i ni’a i tö rätou vähi nohora’a. ’Ua tau ’o Kemanuokehini ’e ’o Meheani i ni’a i tö räua tumu ahi i Keiaki. ’Ua rahi tö räua here. ’Ua pö te ao i tö räua herehere-noa-ra’a e… vare’a atu ra i te ta’oto. I te po’ipo’i a’e, rere atu ra räua, ’ati te motu ’o Nuku Hiva. E tere färereira’a i te mau hoa nä roto i te mau fa’a. E toru mahana i muri mai, ’ua ho’i atu räua i te fare. Ho’i e ta’oto nö te tämarü i te tino, i te rohirohi rahi. I tö räua arara’a mai, parau atu ra ’o Kemanuokehini i täna vahine : “’Ua pohe au i te po’ia. Mai haere ana’e i te tautai !” Rere atu ra räua tae roa i tua i Ua Uka. ’Ua ’imi räua i te ’äere i’a. ’Ua pouanuanu nö te haru i te i’a. ’Ua rere fa’ahou, pouanuanu fa’ahou… e pïpiha mai, mai roto mai i te tai, rere atu ra ma te ’amu noa i te i’a. ’Ua nä reira noa räua… taera’a i te hö’ë taime, mäpiha noa mai nei ’o Kemanuokehini ’öna anä’e iho. I te ahiahi, ua ona atu te tau manu paotü, no te tau atu i ùka aè o to âtou nohoìa. Ua tau mai Kemanuokehini me Meheani i ùna o to âua tumu puahi i Keiaki ! Ù hinenaò nui âua ! Ua â te pö i to âua hinenaòìa. Me te hiamoe atu. I to âua vaaìa i te oìoì, ua ona atu âua ! Ua vii âua ia Nuku Hiva no te haatutuki me te tau hoa ! E noho aa âtou ma na kakaavai ! E toù â i muì iho, ua hua mai âua io to âua haè. Ù paòpaò nui âua me te hiamoe atu. I to âua vaaìa, ù peàu Kemanuokehini i ta ïa vehine : «Ua mate au i te oke ! A paù a hee i te àvaika !». Ua ona atu âua tihe i ùka aè o te ava tai o Ua Uka, ua ona âua no te tiòhi i te toka niha. Ù tahao aahemo mai te niha ! Ua ona âua, ù tahao âua… ua ea mai âua mei òto o te tai. Ua ona io te ata àki me te kai i te niha. Ua ona âua, ù tahao âua… ua ea mai Kemanuokehini mei òto o te tai..

11

12 Il vola au-dessus de la mer en scrutant attentivement l’océan, puis il plongea, nagea jusqu’au fond de l’océan pour reparaître. Il s’envola de nouveau, prit de la hauteur, scruta soigneusement la surface de la mer. Il fut soudain envahi par la peur. Son cœur battit la chamade. Il sentait venir la souffrance. Il regarda autour de lui, attendit, puis continua à chercher Meheani jusqu’à la tombée de la nuit. Il appela, appela… Meheani ne répondait pas, elle était introuvable. Alors, résigné, le cœur lourd, il rentra chez lui à Keiaki. Il entra dans sa demeure et fondit en larmes en pensant à sa bien-aimée disparue mystérieusement. Elle était aimée et appréciée...

13 Il n’arrivait pas à comprendre ce qui lui était arrivé. Quel mal avaient-ils commis ? Ses pleurs redoublèrent, car il ne pouvait se résoudre à accepter cela. Il avait mal, très mal ! Il l’appela d’une voix mêlée de sanglots : «Meheani, ma bien-aimée, où es-tu ? - Meheani, ma bien-aimée, où es-tu ? - Meheani, ma bien-aimée, reviens ! - Reviens ! Reviens ! Reviens !» Les oiseaux entendirent les lamentations de Kemanuokehini ! C’était une voix triste, une voix déchirante, une voix aimante ! C’était une voix inquiète. Elle appelait Meheani. Les oiseaux se mirent à se lamenter. Les poissons et les poissons- volants pleurèrent eux-aussi. Les animaux du ciel étaient en peine. Les animaux de la terre souffraient. Les animaux de mer étaient en peine. Tous ensemble, ils dirent : «Meheani, où es-tu ? Meheani, reviens !»

14 Ù a ona ïa i ùka aè o te tai me te tiòhi toitoi io he ava tai. Ù tahao ïa io he take tai me te tiòhi toitoi io he take tai. Ua ea mai me te ona i ùka aè o te ava tai. Ù tiòhi. Ù püina, ù mamae nui to ïa koekoe. Ù tiòhi ïa, ù tiaki ïa, ù ùmihi ïa ia Meheani tihe i te ahiahi makehukehu. Ua taa atu… Koè nui Meheani i hua mai. Me te hua atu io to âua tumu puahi i Keiaki. Ua tau ïa, pii io to âua haè me te uë i ta ïa vehine tähia nui, i kaò pü ana mai. Ua kaò Meheani. Ù vivini koè ïa i tënei hakatu hou i tihe pü ana mai i òto o to âua pohuèìa veke koè. Ua uë ïa. Ua hei koè nui to ïa maakau me to ïa koekoe. Aï… te mamae o to ïa koekoe ia maakau atu ia Meheani. Ù vevaò ïa me te èo uë : - «E Meheani e, e tu ù vehine tähia e, i hea òe ? - E Meheani e, e tu ù vehine tähia e, i hea òe ? - E Meheani e, e tu ù vehine tähia e, a hua mai ! - A hua mai ! A hua mai ! A hua mai !» Ua òko te nuiìa o te tau manu i te èo uë o Kemanuokehini ! He èo uë ! He èo mamae ! He èo hinenaò o Kemanuokehini ! He èo aukuha ia Meheani. Uëuë te tau manu ia hakaòko atu ! Paotü te tau ika io he tai, i òko i to ïa èo uë ! Uëuë te tau ika ! Paotü te tau manu-ika, i òko i te èo hinenaò o Kemanuokehini ia Meheani. Uëuë te tau manu-ika ! Ù mamae nui to te ava àki ! Ù mamae nui to te ava henua ! Ù mamae nui to te ava tai ! Paotü âtou tei taa atu : «Meheani e, i hea òe ? E Meheani e, a hua mai !»

15 ’Ua rere ’oia nä ni’a a’e i te tai mä te hi’ohi’o maita’i nä ni’a i te moana. ’Ua tïtïaho ’oia tae roa i te höhonura’a o te moana. ’Ua mäpiha mai, e rere atu ra nä ni’a a’e i te tai. ’Ua hi’o, ’ua mä’imi ! ’Ua ’oto ’e ’ua ’oto. ’Ua mamae töna ’ä’au. ’Ua hi’o ’e ’ua tia’i... ’ua ’imi ia Meheani tae roa i te märehurehura’a. ’Ua pi’i… ’Aore reo i pähono mai. Ho’i atu ra i tö räua nohora’a i Keiaki, tau iho ra i ni’a i te tumu ahi, tomo atu ra i roto i tö räua fare. I reira töna ta’ira’a i te here i mo’e ’aro’aro. ’Ua mo’e ’o Meheani, ’e ’ua tapitapi te mana’o ’o Kemanuokehini nö teie fifi i tupu i roto i tö räua orara’a hara ’ore. ’Ua ta’i. ’Ore roa töna mana’o ’e töna ’ä’au e fa’ari’i ra i te reira. ’Auë te mäuiui o te ’ä’au ’ia ha’amana’o a’e ia Meheani. ’Ua pi’i mä te reo ’oto : - «E Meheani iti ë, e ta’u vahine here ë, tei hea ’oe ? ! - E Meheani iti ë, e ta’u vahine here ë, tei hea ’oe ? ! - E Meheani ë, e ta’u vahine here ë, ’a ho’i mai ? - ’A ho’i mai ! ’A ho’i mai ! ’A ho’i mai !» ’Ua fa’aro’o te rahira’a o te mau manu i te reo ’oto ’o Kemanuokehini ! E reo ’oto ! E reo mamae ! E reo nö te here tei mo’e. E reo ahoaho, e reo pe’ape’a. ’Oto’oto te mau manu i te fa’aro’ora’a atu iäna. Fa’aro’o te tä’ato’ara’a o te mau i’a i te pi’ira’a a Kemanuokehini. ’Oto’oto ato’a te mau i’a ! Fa’aro’o te tä’äto’ara’a o te mau manu-i’a i teie pi’ira’a. ’Oto’oto ato’a te mau manu-i’a ! Mamae rahi tö te reva ! Mamae rahi tö te fenua ! Mamae rahi tö te moana ! Rätou pauroa tei pi’i atu : «Meheani, tei hea roa ’oe ! Meheani ë, ’a ho’i mai !»

16 Le premier soir, Kemanuokehini ne put s’endormir. Il désirait fortement serrer Meheani dans ses bras. À la tombée de la nuit, il ne put résister à l’envie pressante de dormir. Dans son sommeil, il vit Meheani en rêve. Elle volait. Elle était dans un autre univers. Il avait du mal à reconnaître cet endroit. Meheani volait, plongeait. Elle était heureuse ! Elle était belle, sa bien-aimée, Meheani ! Mais, c’était un rêve… bref…, trop bref !

17 Kemanuokehini se réveilla brusquement. Il pleurait sa bien-aimée. Il médita profondément. Quelle est la signification de mon rêve ? Où se trouve Meheani ? Meheani, ma femme, où es-tu ? Longtemps après, il décida de survoler la mer au large de Ua Uka ! Il fit plusieurs rondes. Il regarda…attendit… puis s’envola de nouveau… Il se fit nuit. Il rentra chez lui. Meheani hantait toujours ses pensées ! Le deuxième soir, il dormit, tellement il était fatigué. Dans ses rêves, il vit Meheani. Elle volait, plongeait, jouait avec les oiseaux. C’étaient des oiseaux qui étaient différents d’elle. Mais tout cela n’était qu’un rêve, rien qu’un rêve… Il désirait si ardemment sa bien-aimée, qu’il se réveilla. Alors, il décida de repartir à la recherche de Meheani. Il s’en alla le matin et ne revint que le soir ! Le troisième soir, il revit Meheani dans ses rêves. Il était troublé ! Meheani était triste. Elle avait un regard lointain, nostalgique. Mais il vit aussi un oiseau grand-prêtre. Cela lui parut être un mauvais présage. Il avait peur, ses membres tremblaient. Il savait ce que cela pouvait signifier. Il avait mal, terriblement mal. «Que venait faire l’oiseau grandprêtre dans mon rêve ?» se demandait Kemanuokehini. Aussitôt, il prit son courage à deux mains et décida de le rencontrer.

18 I te pö ômua ana òa, koè nui Kemanuokehini i hiamoe. Ù taihuta ïa i te mau ia Meheani ! I te mau te ao, ù hiamoe ïa. Ua ìte ïa ia Meheani i òto o te hiamoe. E ona aa io he ata àki kë atu. Koè nui ïa i vivini i hea tënei vahi. E ona aa, e ùku aa Meheani me te mata koakoa ! Aï te kanahau o Meheani ! Aï te pootu o ta ïa vehine tähia nui e ona aa ! He moemoeä ! He moemoeä poto nui ! Ù kiiete Kemanuokehini mei òto o to ïa hiamoe. Ua vaa mai me te uë i ta ïa vehine tähia ! Ù kaituto höhönu ïa. E aha te maàkiàki höhönu o tu ù moemoeä ? I hea Meheani i òto o tu ù moemoeä ? E Meheani e, tu ù vehine e, i hea òe ? I te òaìa, ua ona ïa i ùka aè o te ava tai o Ua Uka ! Ua vii, ù tiòhi, ù tiaki, ua ona. Ua pö te â ! Ua hua mai ïa io he haè ! Ù maakau ia Meheani ! Te ùa o te pö, ù hiamoe ïa meìa i to ïa paòpaò ! Ua ìte ïa ia Meheani, e ona aa e ùku aa, e keu aa me te tau manu ! He manu hakatu kë ! He moemoeä ! He moeä. Te oko nui o to ïa hinenaò i ta ïa vehine, ù kiiete ïa me io he hiamoe ! Ua ona atu no te ùmihi ia Meheani. Ua pö te â ! Te toù o te pö, ua ìte ïa me te mata mehea ! Ù mehea nui to ïa koekoe i te ìteìa ia Meheani e aumiti aa. He mata kuhane koè. Ua ìte ïa i tïtahi manu täuà nui ! Ua û nui ïa i te haametaù. Ua vaa ïa no te mea ù vivini ia ïa o ai teâ manu täuà nui ! Ù tötahi to ïa mamae i tënei tau ata o ta ïa i ìte i òto o te moemoeä. Ù tötahi to ïa pukina i te ata o te manu täuà nui ! E aha ta ïa hana i òto o te moemoeä ? Ù toutaki ïa te hee atu e haatutuki me te manu täuà nui.

19 I te pö mätämua, ’ore roa ’o Kemanuokehini i ta’oto noa a’e. E hina’aro rahi töna i te tä’au ia Meheani. I te ahiahi, i te topara’a o te mahana i ta’oto ai ’oia. ’Ua ’ite atu ’öna ia Meheani i roto i täna moemoeä, të rere noa ra i roto i te tahi ao ta’a’ë roa. ’Ore roa ’öna i ’ite tei hea roa terä vähi. Të rere ra, të pouanuanu ra, të tïtïaho ra ’o Meheani mä te mata ’oa’oa. ’Auë te i’ei’e ’o Meheani ë. ’Auë te nehenehe ’o täna vahine here. E moemoeä noa ho’i teie ! E moemoeä poto roa. ’Ua ara tä’ue noa ’o Kemanuokehini mai roto mai i töna moe. ’Ua ara ’e ’ua ta’i i täna vahine here. ’Ua feruri ’öna. E aha te tätarara’a höhonu o tä’u moemoeä ? Tei hea roa ’o Meheani i roto i tä’u moemoeä. E Meheani, tä’u vahine, tei hea ’oe ? Maoro i muri mai, ’ua rere ’oia nä nià a’e ia Ua Uka ! ’Ua fa’a’ati, ’ua hi’o, ’ua tïa’i, ’ua rere fa’ahou. ’Ua pö te ao ! Ho’i atu ra i te fare. ’Ua mihi noa ia Meheani. I te piti o te pö, ’ua ta’oto ’oia nö töna rohirohi rahi ! Të ’ite nei ’öna ia Meheani e rere ra, e tïtïaho ra, e ha’uti ra ’e te mau manu ! E mau manu ta’a ’ë iäna. E moemoeä ho’i teie ! E moemoeä noa. Nö töna here rahi i täna vahine i ara ai ’oia mai roto mai i töna moe ! Marere atu ra ’oia nö te ’imi ia Meheani. ’Ua pö te ao ! I te toru o te pö, ’ua ’ite fa’ahou ’oia ia Meheani i roto i te moemoeä. ’Ua horuhoru töna ’ä’au i te ’itera’a ia Meheani, mata ’oto, ’ua mo’e te hïro’a. ’Ua ’ite ’öna i te tahi manu tahu’a nui. Rürü töna tino nö te rahi o te ri’ari’a. ’Ua ara ’oia nö te mea ’ua ta’a iäna ’o vai teie manu tahu’a nui. Rahi te mäuiui o te ’ä’au i te mau höhoà o täna i ’ite i roto i töna moemoeä. E aha te tumu o teie moemoeä ? ’O täna ïa mana’ona’ora’a. I reira töna fa’aotira’a e haere roa e färerei i teie manu tahu’a nui.

20 Après ses préparatifs de départ, il s’envola jusqu’à Ua Uka. Le voici devant la demeure de l’oiseau grand-prêtre. Elle se trouve au-dessus de l’arbre, appelé käùpe, près de la cascade de Vaimei. Kemanuokehini avait vu cet oiseau grand prêtre dans son rêve… Il s’appelle Manupeke. Il se posa sur une branche de käùpe, puis se dirigea vers la maison de Manupeke et attendit. Ce dernier vit Kemanuokehini arriver, mais il ne bougea pas. Il resta à l’intérieur de la maison. Kemanuokehini attendit… jusqu’au soir…, jusqu’à la nuit…, jusqu’au lendemain. Il y resta toute la journée. Il ne dormit point, car il pensait fortement à Meheani. À la tombée du jour, Manupeke sortit de sa demeure et, s’adressant à Kemanuokehini, il lui dit : «Kemanuokehini, entre».

21 Ù haapeipei ïa me te ona atu i uta o Ùa Ùka. Enä te nohoìa o te manu täuà nui, pii o te topaìa vai o Vaimei. Enä to ïa haè i ùka aè o te tumu pua ènana. Ua ìte hoì ïa i tënei manu täuà nui i òto o to ïa hiamoe, o Manupeke te ikoa. Ua tau ïa io he maka pua ènana, pii io te haè o Manupeke. Ù tiaki i èià. Ua ìte Manupeke i te tiheìa mai o Kemanuokehini. Koè nui ïa i uu mai i vaho ! Ù tiaki Kemanuokehini i èià tihe i te ahiahi, tihe i te pö, tihe i te oatea. Koè nui ïa i keue ! Koè nui ïa i hiamoe ! Mea oko nui to ïa maakau ia Meheani. Te ahiahi makehukehu, ua uu mai o Manupeke i vaho o to ïa haè me te peàu : «E Kemanuokehini e, a tomo mai !» ’Ua fa’aineine ’oia iäna, e rere atu ra i uta i Ua Uka. Tei mua ’oia i te nohora’a o te manu tahu’a nui, piri noa a’e i te topara’a pape i Vaimei, i ni’a noa a’e i te tahi tumu pua. ’Ua ’ite ho’i ’oia i teie manu tahu’a nui i roto i töna moe, ’o Manupeke töna i’oa. ’Ua tau ’oia i ni’a i te hö’ë ’äma’a o teie tumu pua i pïha’i iho i te fare ’o Manupeke, e tïa’i noa ai. ’Ua ’ite ’o Manupeke ia Kemanuokehini i te taera’a mai. ’Ore roa ’oia i haere i rapae i te fare. ’Ua tïa’i noa ’o Kemanuokehini, i te ahiahi, i te pö ’e i te po’ipo’i noa a’e nei. ’Ore roa ’oia i ’ähëhë noa a’e ! ’Ore roa ’oia i ta’oto noa a’e ! Püai te mihi ia Meheani. I te ahiahi märehurehura’a, haere mai nei ’o Manupeke i räpae i te fare, parau atu ra : “E Kemanuokehini, ’a tomo mai !”

22 Il entra dans la maison de Manupeke. Bouche bée, il regardait avec admiration les objets qui étaient disposés devant lui. Longtemps, bien longtemps après, Manupeke s’adressa à Kemanuokehini d’une voix qui donnait le frisson : «J’ai entendu ta voix, lui dit-il, elle était mélodieuse, mais triste ! C’était une voix qui disait ton amour à Meheani. Ne pleure plus ! Ne pense plus au malheur ! Meheani est dans un autre monde. C’est un monde qui se trouve au fond de l’océan. C’est un monde qui ressemble au nôtre ! Meheani est là ! Ce monde s’appelle Havaiiki Nui. On y mène une vie de bien-être, joyeuse et belle. Mais la vie à Havaiiki Nui est aussi une vie de chagrins, de douleurs et de pleurs.»

23 À ces paroles, Kemanuokehini ressentit une douleur immense. Ses pleurs redoublèrent et son désir de revoir sa bien-aimée se fit plus pressant. Manupeke lui demanda : «Voudrais-tu vraiment que Meheani revienne de Havaiiki Nui ? - Oh oui ! grand-prêtre respecté !» répondit Kemanuokehini. Manupeke reprit : - Meheani est à Havaiiki Nui dans une tribu glorieuse qui s’appelle Akitaketai qui la considère comme une reine. Elle est très respectée ! C’est un oiseau femelle sacré.

24 Ua tomo ïa i òto o te haè o Manupeke. Ù mahaò nui ïa i te kanahau o te tapapaìa o te tau haìna haè. Ù maàkiàki. Koè nui ïa i tekao. Ù tiòhi pü ïa. Òa !, òa !, òa !, òa i muì iho, ù peau Manupeke me te èo akivi : «Ua òko au i to èo könini ! He èo uë ! He èo hinenaò nui ia Meheani ! Etue e uë hakaùa ! Enä Meheani io tïtahi henua e avai aa i àò aè o te take tai ! Ma àò aè o to tätou take tai ! He henua hakatu me to tätou henua iho ! Enä Meheani i èià ! O Havaiiki Nui te ikoa o hua henua. He pohuèìa kanahau, koakoa, uë.» Ù mamae nui te koekoe o Kemanuokehini i te òkoìa i hua tau tekao. Ù tötahi atu to ïa uè me to ïa hinenaò i ta ïa vehine ! Ua ui Manupeke ia ïa : «E aha e kohoà toitoi òe e hua mai Meheani mei Havaiiki Nui ? - Toitoi noa, e tu ù täuà pakaihi nui !» peàu atu â Kemanuokehini. Ù peàu Manupeke : «Enä Meheani i Havaiiki Nui io he ati òko nui e avai ana, o Akitaketai te ikoa. Ù haaìòìa ïa me he haatepèiù pakaihi nui i èià ! He köivi manu tapu nui na te tau Havaiiki Nui.»

25 ’Ua tomo ’oia i roto i te fare ’o Manupeke. ’Ua vai muhu noa ’oia, nö te nehenehe o te fare, te mau moiha’a e vai ra i roto… Taime roa i muri iho, parau atu ra ’o Manupeke nä roto i te hö’ë reo hauri’ari’a : “’Ua fa’aro’o vau i to ’oe reo navenave ! E reo ’oto ! E reo fa’ahina’aro ia Meheani ! ’Eiaha e ’oto fa’ahou. Erä ’o Meheani i te tahi fenua i raro i te moana. E fenua terä mai teie fenua e orahia ra e tätou. Tei ’ö ’o Meheani ! ’O Havaiiki Nui te i’oa o terä fenua. E orara’a maita’i, ’oa’oa e te ’oto ato’a rä ”. ’Ua mäuiui roa ’o Kemanuokehini i te fa’aro’ora’a i teie mau parau. Rahi atu ä töna ’oto ’e te here i täna vahine ! Ui atu ra ’o Manupeke iäna : «E aha, e hina’aro mau ä ’oe ’ia ho’i mai ’o Meheani mai Havaiiki Nui mai ?» - ’Oia mau e te tahu’a ë !», të pähonora’a ïa a Kemanuokehini. Parau fa’ahou atu ra ’o Manupeke : «Erä ’o Meheani i Havaiiki Nui i te ’äti ra, ’ua tui töna ro’o, ’o Akitaketai te i’oa. ’Ua fa’arirohia ’oia mai te hö’ë ari’i vahine ra te huru, fa’atura-rahi-hia. ’Ua riro ’oia ’ei ufa tapu nö te nunaa nö Havaiiki Nui.»

26 Elle a été capturée par les oiseaux du clan royal de Havaiiki Nui. Le roi de cette tribu voudrait pour son jeune fils une épouse du monde terrestre, le monde de Kemanuokehini, celui qui se trouve au-dessus des eaux ! - Nous ferions mieux de nous regrouper, se demande Kemanuokehini, afin de porter secours à Meheani. Que les oiseaux de mer ainsi que ceux du ciel se rassemblent. Tous les oiseaux qui savent nager sous l’eau pourraient plonger dans la mer, et ensuite voler au-dessus de la mer !»

27 Cependant…, Meheani pleurait ! Elle était très amoureuse de Kemanuokehini. Elle n’était pas heureuse ! Elle ne volait plus ! Elle ne plongeait plus !, mais plus du tout ! Manupeke lui dit : «Si tu veux vraiment revoir Meheani, il te faudra accomplir trois épreuves, durant trois pleines lunes. Il te faut les réussir toutes.» Kemanuokehini revint chez lui. Il avait le cœur léger, car il avait, désormais, l’espoir de retrouver Meheani. Tous les jours, il volait au-dessus de l’océan près de l’île de Ua Uka pour se sentir proche de Meheani, en attendant le moment choisi par Manupeke pour affronter la première épreuve.

28 Ù kamoìa ïa e te tau toa manu o te papa hakaìki o Havaiiki Nui. E makimaki aa te hakaìki o hua ati nei, e noho ta ïa tama kaìoi me tïtahi pokoèhu mei io he henua, te henua o Kemanuokehini. Oia hoì te henua e avai aa i ùka aè o te tai. - E tià e haatahi mai ! E katahi mai te tau manu o te ava tai me te ata àki. E koàna i te tau manu paotü e ona ma àò aè o te take tai. E ùku atu io he tai ! E ona atu i ùka aè o te tai !» Atika â ! Atika â… A tika â, e uë aa Meheani. Ù hinenaò nui Meheani ia Kemanuokehini. Koè nui ïa e koakoa aa ! Koè nui ïa e ona pü ! Koè nui ïa e ùku pü ! Koè nui !, koè nui ! Ù peàu Manupeke : «E toù àkoìa, e toù hakatu hana, e toù hotu nui, e toù tuakiìa». I te paoìa o ta âua tekao, ua hua mai Kemanuokehini io ïa. Moû to ïa koekoe i te moeìa ia Meheani ! Ua moû te houpo i te tiaki meitaììa i te ava i haaheiìa ! I haaheiìa no te hana atu i ta Manupeke i oonaki. Atika â, paotü te â, e ona atu ïa i ùka aè o te ava tai o Ua Uka no te haatata atu me Meheani.

29 ’Ua haruhia ’oia e te mau manu hui ari’i nö Havaiiki Nui. ’Ua hina’aro te ari’i o terä ’äti, e fa’aipoipo i täna tama ari’i ’e te tahi tamähine nö te fenua ’o Kemanuokehini, ’oia ho’i te fenua e vai ra i ni’a i te moana. - E ti’a ’ia ’ämui ! ’Ia ’ämui mai te mau manu nö te tai ’e te mau manu nö te reva. E ti’a ato’a ’ia ’ämui mai te mau manu e rere ra nä raro i te moana, ’aore ra nä ni’a a’e i te moana. I teienei ra ! I teienei ra… I teienei rä, e ta’i noa ra ’o Meheani. E here rahi tö Meheani ia Kemanuokehini. ’Ore roa ’oia e ’oa’oa ra ! ’Ore roa ’oia e rere fa’ahou ! ’Ore roa ’oia e tïtïaho ! ’Ore roa ! ’Ore roa ! Nä’ö atu ra ’o Manupeke : «E toru fa’ahepora’a, e toru tauto’ora’a, e toru ’atira’a ’äva’e, e ti’a ’ia manuia pauroa». I te otira’a tä räua tau’ara’a parau, ’ua ho’i atu ’o Kemanuokehini i töna nohora’a. ’Ua marü töna ’ä’au, ’e të ha’amana’o noa ra ia Meheani. ’A tïa’i noa ai i te taime i fa’ata’ahia nö te rave i tä Manupeke i fa’ahepo, të rere nei ’oia nä tai atu i te vahi pi’ihia ’o Ua Uka nö te ha’afätata atu ia Meheani.

30 À la première pleine lune, il mit sa tenue de guerrier, puis s’envola. Il s’envola jusqu’à Toovii, se posa sur un kiekie qui se trouve sur le mont Ooumi. Là, il attendit !, longtemps, longtemps… jusqu’au moment où il vit l’oiseau sacré, Matuku, s’envoler, partir au loin et disparaître… Il partit en quête de vivres, des poissons pour se nourrir. La faim le tiraillait, il n’avait pas encore mangé depuis le dernier hotu nui, car il était en train de couver son œuf très précieux, et ne pouvait s’éloigner de son nid. Alors, Kemanuokehini en profita pour s’approcher du nid de Matuku. Il s’empara de l’œuf sacré puis s’en alla à Anaavau pour le couver à son tour. Au fond d’une grotte, un nid avait déjà été préparé. Alors qu’il couvait l’œuf, celui-ci disparut mytérieusement. Une fois passée son étonnement, il repartit pour Keiaki. À son arrivée à Te Ivi Pakeka, il rencontra Matuku. Celui-ci le cherchait pour l’affronter. Matuku savait que c’était Kemanuokehini qui avait dérobé l’œuf sacré.

31 I te hotu nui tömua, ua oka ïa i to ïa kahu toa me te ona. Ua ona ïa tihe atu i Toovii. Ua tau io he maka kiekie i ùka aè o te mouka o Ooumi ! Èià ù tiaki ïa, ù tiaki ïa. Ua òa te tiakiìa i ìte ai ïa i te manu tapu, o Matuku, i te onaìa. Ù mamao atu me te kaò atu… Ua ona atu Matuku no te ùmihi i te kaikai. Ù tahao no te haakoàna mai te ika mea kai. No te mea, e tämoe aa ïa i ta ïa mämäì tähia nui. Koè nui ïa i kai mei te hotu nui i pao atu nei ! Ua ona Kemanuokehini me te tau io he köhata o Matuku. Ua too i te mämäì tapu me to ïa tau maikuku me te ona atu i te Anaavau, no te kave e haamoe i hua mämäì tapu io tïtahi köhata. E köhata tei hanaìa. Ù haaheiìa te köhata i òto nui o te ana. I to ïa haamoeìa i hua mämäì nei, ua kaò pü ananu ! U mahaò nui ïa me te hua mai o Kemanuokehini i Keiaki ! Atika â, i to ïa tiheìa i Te Ivi Pakeka, ù tutuki ïa me Matuku. E ùmihi aa Matuku ia ïa no te töua. Ua ìte hoì Matuku i te mea na ïa i kamo i te mämäì tapu. I te ’atira’a ’äva’e mätämua, ’ua ’ahu mai ’oia i töna ’ahu toa, e rere atu ra i Toovii. Tau iho ra i ni’a i te tahi ’äma’a o te tumu ’ie’ie i ni’a a’e o te mou’a ’o Ooumi ! I reira töna tïa’i-noa-ra’a. ’Ua tïa’i, ’ua tïa’i ! Maoro i muri iho, ’ite atu ra ’oia i te manu tapu i te rerera’a, ’o Matuku. ’Ua reva, ë mo’e roa atu ra… ’Ua rere e ’imi i te mä’a näna. E po’ia rahi töna nö te mea ’aita ’öna i tämä’a mai te ’atira’a ’äva’e hope’a mai ä. Te tumu, të fa’ata’oto ra i täna huero maimoa.

32

33

34 Ils s’affrontèrent ! Chacun donnait et rendait coup pour coup. Ils s’invectivaient, se griffaient. Ils étaient couverts de sang. Kemanuokehini pensait si fort à sa bien-aimée que cela renforçait son courage. C’est ainsi qu’il réussit à vaincre Matuku. Le soleil était au zénith lorsqu’il s’envola jusqu’à son arbre, le santal. Il était ensanglanté. Il avait mal. Il était fatigué. Il dormit trois jours et trois nuits durant. À son réveil, il alla chercher à manger. Tout en se déplaçant, il ne cessait de regarder en direction de Ua Uka, espérant apercevoir Meheani. Il relata à Manupeke, le vol de l’œuf et de ses conséquences. Satisfait, Manupeke lui dévoila la deuxième épreuve.

35 Ù pipikièe âua ! Ua tito atu, ua tito mai ! Ua huti atu, huti mai te huu. Ù taaàu atu, ù taaàu mai ! Ù tuvee atu, ù tuvee mai ! He pipikièe toa ! Totohua âua ! Te oko nui o te maakau o Kemanuokehini ia Meheani, ua ìi nui ïa. Ù kukumi ïa ia Matuku. Ua mate nui Matuku. Ua mate nui... Ù tiketike te ôumati, ua ona mai Kemanuokehini io to ïa tumu püahi. Ua pï ïa i te toto. Ù mamae nui ïa. Ù paòpaò nui ïa... me te hiamoe ïa e toù â e toù pö. O to ïa vaaìa. Ua koè nui to ïa tau makimaki. Ù pupuà nui to ïa huu me te ona i te kaikai ùmihi. Ù tiòhi me te tiaki ananu i te ava tai o Ua Uka. Ù haatutuki ïa me Manupeke no te tekao atu i ta ïa hana. Ù tekao mai Manupeke i te ùa o te àkoìa e hana mai. ’Ua rere ’o Kemanuokehini ë tau atu ra i ni’a i te ‘öfa’ara’a manu ’o Matuku. ’Ua rave ’oia i te huero tapu nä töna nä manimani ’ävae, e rere atu ra i Anaavau, nö te fa’ata’oto i taua huero tapu ra i roto i te tahi ’öfa’ara’a manu e vai ra i roto i te ana. I töna fa’ata’otora’a i taua huero ra, mo’e tä’ue atu ra teie huero. Hitima’ue ’oia ’e te maere ato’a ! Atirä ïa, ho’i atu ra ’o Kemanuokehini i Keiaki ! I muri iho, i töna täpaera’a i Te Ivi Pakeka, ’ua färerei ’oia ia Matuku. Të ’imi ra ’o Matuku iäna nö te ’aro iäna. ’Ua ’ite ’o Matuku ë, näna i ’eiä i te huero tapu. ’Ua taputö räua ! Tito atu, tito mai ! Huti atu, huti mai i te huruhuru ! Tüoro atu, tüoro mai ! Pära’u atu, pära’u mai ! E ’arora’a ’aito teie ! Nö töna here rahi ia Meheani, ’ia ho’i mai ’oia, i püai fa’ahou ai ’o Kemanuokehini. ’Ua taparahi pohe-roa-hia ’o Matuku, pohe, pohe roa. ’Ua avatea, rere atu ra ’o Kemanuokehini e tau atu ra i ni’a i täna tumu ahi. ’Ua ’ï roa ’oia i te toto, mäuiui rahi ’e te paruparu ato’a… ta’oto iho ra e toru mahana. I töna arara’a, ’ore roa töna mau pëpë, ’ana’ana maita’i töna huruhuru. Rere atu ra ’oia nö te haere e ’imi i te mä’a näna ma te hi’o maita’i nä tai ’o Ua Uka. ’Ua färerei ia Manupeke nö te fa’a’ite i te ’ohipa i ravehia e ana. Fa’a’ite atu ra ’o Manupeke i te piti o te tauto’ora’a.

36 À la deuxième pleine lune, Kemanuokehini revêtit son habit de guerrier. Il vola jusqu’à la terre déserte, jusqu’à Hakaea. Il se posa sur une branche de miò, proche des cocotiers. Il y demeura un certain temps. Il attendit patiemment, jusqu’au moment où il vit des tortues sortir de l’eau et se diriger vers la plage. Elles creusèrent des trous sous les cocotiers pour y déposer leurs œufs. Elles recouvrirent les trous de sable, puis partirent vers l’océan. Plusieurs centaines de tortues avaient abordé la plage. Kemanuokehini était émerveillé du spectacle qui s’offrait à lui.

37 C’est à ce moment qu’il vit apparaître la tortue qu’il attendait. Sa carapace brillait comme l’argent. C’est la tortue reine, Akihonu. C’est parce que sa carapace brillait que les autres tortues l’aidaient à se déplacer jusque sous le tou. Elle creusa un trou dans le sable, y déposa ses œufs très précieux. Elle le recouvrit, puis s’en alla et disparut dans la mer. Kemanuokehini était au comble du bonheur ! Kemanuokehini attendit jusqu’à ce que les tortues eurent toutes terminé de pondre. Lorsque celles-ci disparurent, Kemanuokehini s’envola et se posa près du trou creusé par Akihonu. Il creusa, puis sursauta de ne voir qu’un seul œuf. Il le prit et s’envola jusqu’à Anaavau pour le déposer dans un nid de la grotte, destiné à le recevoir. Alors qu’il le couvait, celui-ci disparut soudainement de façon mystérieuse. Il ne comprenait pas ce qu’il s’était passé. Il rentra chez lui, très fatigué.

38 I te ùa o te hotu nui, ua oka i to ïa kahu toa. Ua ona i te Henua a Taha tihe atu i Hakaea. Ua tau ïa i ùka aè o te maka miò. Ua noho ïa, pii o te tau tumu èhi me te taha one. Ù tiaki ïa... Ù tiaki ïa tihe i te ava i ìte ai ïa i te tau köivi honu. Ua ea mai âtou mei io he tai. Me te tataha mai mei io he tai, tihe ma àò aè o te tau tumu èhi. I èià, ua keì âtou e tahi ùa tikitahi me te tïtïko atu i ta âtou mämäì. Ia pao te tïtikoìa, ua tomi âtou i te ùa. Ù avai atu te tau mämäì me te hua atu io he tai. Ua kau atu, ua kaò ananu… Nui, nui, nui te tau köivi honu i tihe mai, i hee atu. Ù tiòhi Kemanuokehini ia âtou. Àï te moû ! Àï to ïa mahaò ! Òa i muì iho… I ìte ai ïa i te köivi honu me te tua pupuà me he moni. He honu haatepëiù, o Akihonu te ikoa. Ua ìte Kemanuokehini i te eaìa mai o Akihonu me io he tai. No te pupuà nui o hua tua nei, ua pahu muò te tau köivi honu i to ïa tahaìa mai. Ua tihe Akihonu io te vahi i haaheiìa, i àò aè o te tumu tou. Ua keì i to ïa ùa me te tïtïko i ta ïa mämäì taetae nui. Ua tomi i te ùa me te hua atu io he tai. Ua ùku me te kaò ananu. Àï… te èkaèka ! Ù tïaki ananu Kemanuokehini tihe i te paoìa o te hana tïtïko a te tau köivi honu paotü. I te kaòìa o te tau köivi honu paotü, ua ona Kemanuokehini. Ua tau ïa pii o te ùa tomiìa o Akihonu. Ua keì me to ïa tau maikuku. Ua ìte i te mämäì. Emièe ïa i te ìteìa te mämäì ! E tahi ana iho ! E moe aa io he take ùa.

39 I te piti o te ’äva’e ’äpï, ’ua ’ö’omo ’oia i töna ’ahu tama’i. Rere atu ra i te Henua a Taha, tae roa i Hakaea. Tau iho ra i ni’a i te hö’ë ’äma’a miro, noho iho ra i reira, i te vähi one, ’äua-hä’ati-hia e te tumu ha’ari. ’Ua tïa’i, ’ua tïa’i… tae roa i te taime ’a ’ite ai ’oia i te mau honu ufa. ’Ua puhä mai, mai roto mai i te tai, haere mai nei i ni’a te one i raro a’e i te mau tumu ha’ari. I reira tö rätou herura’a, täta’itahi, i te ’äpo’o, tu’u atu ra i tö rätou mau huero. I te otira’a, häpo’i atu ra i te ’äpo’o. Höho’i atu ra i roto i te miti ë mo’e atu ra. Mea rahi te mau honu i haere mai e ’öfa’a i ni’a i te one, ’e i ho’i atu. ’Ua mäta’ita’i noa ’o Kemanuokehini ia rätou. ’Auë o te au ë ! Fa’ahiahia rahi töna i te mäta’ita’i-noa-ra’a i teie mau honu. Maoro i muri iho… I ’ite ai ’oia i te honu ufa ’e töna tua ’ana’ana mai te ’ana’ana o te moni. E honu ari’i vahine, ’o Akihonu te i’oa. ’Ua ’ite ’o Kemanuokehini i töna puhära’a mai, mai roto mai i te tai. Nö te ’ana’ana o teie paraha, ’ua türa’i marü noa te mau honu ufa iäna. ’Ua täpae ’o Akihonu i te vähi i fa’ata’ahia, i raro a’e i te tumu tou. I reira, ’ua ’ö i te ’äpo’o nö te vaiho atu i töna mau huero i poihere-rahi-hia e ana. ’Ua täpo’i i te ’äpo’o, e ho’i atu ai i roto i te miti. ’Ua hopu ë mo’e atu ra. ’Auë te ’oa’oa rahi ë ! ’Ua tia’i noa ’o Kemanuokehini ’ia po’i pauroa te mau huero honu. I te mo’era’a ihoä te mau honu ufa, rere atu ra ’o Kemanuokehini, tau i piha’i iho i te ’äpo’o i heruhia e Akihonu, ’ö i te ’äpo’o. Hitimahuta i töna ’itera’a atu ë, hö’ë ana’e iho huero e vai ra i te höhonura’a o te ’äpo’o. ’Ua rave ’oia i teie huero ma töna mai’u’u ’ävae, e rere atu ra. Tae a’e ra ’oia i Anaavau, e vai iho atu ra i te huero i roto i te ’öfa’ara’a manu i fa’ata’ahia nö te reira. I töna fa’ata’otora’a i taua huero ra, ’ua mo’e tä’ue noa ’oia. ’Aore roa ’öna i märamarama noa a’e i te ’ohipa i tupu. Ho’i atu ra ’oia i te fare ’e te rohirohi ato’a.

40 Il dormit des nuits entières. Dans ses rêves, il voyait Meheani voler dans les airs. Cela lui réchauffa le cœur. À son réveil, il s’envola au large de la vallée nommée Haaotupa pour attraper des sardines. Il scruta l’océan, il n’y avait aucune sardine en vue. Aussi, décida-t-il de plonger dans la mer. C’est alors qu’il rencontra Akihonu qui, justement, le cherchait pour le tuer. Elle savait que Kemanuokehini lui avait volé son œuf très précieux.

41 Akihonu attrapa Kemanuokehini par les ailes. Elle l’entraîna jusqu’au fond de l’océan pour le noyer. Kemanuokehini empoigna alors le dos brillant de Akihonu avec l’intention de l’emmener sur une montagne. Il espérait, ainsi, qu’en ce lieu, la tortue se fatiguerait plus vite et qu’il pourrait la tuer plus facilement. Ils s’affrontèrent, donnant et rendant coup pour coup. Ils étaient couverts de sang ! La mer était rouge de sang. Après une longue lutte, Kemanuokehini saisit Akihonu par sa carapace brillante, puis s’envola. Akihonu se débattit tellement qu’elle tomba sur la grève de la vallée de Haaotupa. Sa carapace frappa lourdement une pierre. Akihonu eut très mal. Kemanuokehini saisit de nouveau Akihonu puis s’envola. Ce dernier bougea tellement qu’il tomba à nouveau. Il atterrit lourdement à Vaiohe. Sa carapace heurta violemment les branches de hau. Kemanuokehini attrapa de nouveau Akihonu et s’envola jusqu’à Teavanui où il la déposa sur la terre ferme. Ils se regardèrent. Kemanuokehini exécuta la danse de la mer. Il ondulait, imitant les mouvements de la mer. Il s’approcha de Akihonu et la frappa à la tête... MU ! Un bruit sec se fit entendre. Il s’en alla à Keiaki, abandonnant sur place, le corps de Akihonu. Il se posa sur le santal et s’endormit. Akihonu ne survécut point. Son corps, brûlé par le soleil, portait les traces d’un combat féroce. Elle est morte à Muake. Les bancs de sardines sont revenus. Kemanuokehini en consomma pour retrouver des forces. Il relata à Manupeke, du vol de l’œuf et de ses conséquences. Satisfait, celui-ci lui dévoila la troisième épreuve.

42 Ù hiamoe Kemanuokehini, ua pö te â, ua â te pö. Ù moemoeä ïa me te ìte atu aa ia Meheani e ona aa. Aï te mahanahana o to ïa koekoe ! I to ïa vaaìa, ua ona atu ïa io he ava tai o Haaotupa no te haakoàna mai i te tau niha mea kai. Koè nui i hemo mai e tahi niha. Ù tahao ïa me te tiòhi io he tai, koè nui e ìteìa e tahi niha. Ua ùku, ua ùku, ua ùku hakaùa... I tutuki ai ïa me Akihonu, e ùmihi aa ia ïa no te töua atu, no te kukumi haamate nui. Ua ìte Akihonu i te mea na Kemanuokehini i kamo i ta ïa mämäì taetae oko. Ù popoki Akihonu ia Kemanuokehini ma he pekeheu. Ua toi atu io he take tai no te haapao nui te menava me te haamate nui atu. Ua mau Kemanuokehini ia Akihonu ma he tua pupuà. No te amo mai io he tuaivi. E tià e papae nui te köivi honu, me te kukumi atu haamate nui. Totoi atu, totoi mai ! Òomi atu, òomi mai ! Tito atu, tito mai ! Popoki atu, popoki mai ! Amo atu, amo mai ! Totohua âua ! Totohua te tai ! I te òaìa, ù popoki Kemanuokehini ia Akihonu ma he tua pupuà me te ona ! E ona aa ïa, e keu aa Àkihonu me te topa. Ua topa atu io he tahuna o Haaotupa ! Täìa te tua pupuà io he hoohoo keâ. Mamae nui te tua o Akihonu. Ua ona mai Kemanuokehini, ù popoki ia Akihonu me te ona atu. E ona aa ïa, e keue aa Akihonu me te topa. Ua topa atu io te kaavai o Vaiohe. Ua täìa hakaùa te tua pupuà io he makamaka hau... Ua too hakaùa Kemanuokehini ia Akihonu me te ona. Ua ona atu tihe i Teavanui. I èià, ù avai Kemanuokehini ia Akihonu io he tohua èpo. Ù tiòhi atu, ù tiòhi mai. Ù pähaka mai Kemanuokehini i te haka toa. Ù haakevaì ïa i to ïa nino me keuìa tai. Ua tü ïa me he àke… Ua àke te kaù tai. Ù haatata ïa me Akihonu me te tä atu io he upoko… MU !... Ù pakakina te täìa ! Ù avai ïa ia Akihonu me te ona atu i Keiaki. Ua tau io to ïa tumu puahi me te moe. Koè nui Akihonu i pohuè aè. Ua moe ananu ïa io he kapua. Pëpë nui to ïa nino. Ù papae nui te köivi honu. Ua veà nui ïa i te ôumati me te mate nui. Ua mate nui ïa i Muake. Ua hua mai te tau toka niha, ua kai Kemanuokehini no te haaheòheò atu i te nino. Ù haatutuki ïa me Manupeke no te tekao atu i ta ïa hana. Ù tekao mai Manupeke i te toù o te àkoìa e hana mai.

’Ua ta’oto ’o Kemanuokehini, ’ua pö te ao, ’ua ao te pö. I roto i töna moemoeä, të ’ite nei ’öna ia Meheani i te rere-noa-ra’a. ’Auë ho’i te mähanahana o te ’ä’au. I töna arara’a mai, ’ua rere atu ’oia nä tai atu i te fa’a o Haaotupa nö te haru mai i te i’a ’ei mä’a näna. ’Aore i’a i noa’a mai iäna. ’Ua rere, ’ua tütonu, ’ua ’imi, ’aore i’a i ’itehia e ana. ’Ua hopu, ’ua hopu, e ’ua hopu fa’ahou… ’Ua färerei ’oia ia Akihonu, të ’imi ra iäna nö te ’aro, nö te taparahi ha’apohe roa iäna. Nö te mea, ’ua ’ite ’ona ë, nä Kemanuokehini i ’eiä i töna huero i poihere-rahi-hia e ana. Haru a’e ra ’o Akihonu ia Kemanuokehini ma töna nä pererau. Huti atu ra i roto i te höhonu nö te ha’aparemo, ha’apohe roa iäna. ’Ua haru ’o Kemanuokehini i te paraha ’ana’ana ’o Akihonu nö te amo, ’äfa’i roa iäna i ni’a i te mou’a. Penei a’e, i reira ’öna e paruparu ai, ’öhie ïa nö te taparahi ha’apohe roa iäna. Huhuti atu, huhuti mai ! Täumi atu, täumi mai ! Tito atu, tito mai ! Haru atu, haru mai ! Amo atu, amo mai ! ’Ua ’ï räua i te toto, ’ua totohia te tai ! Maoro i muri iho, ’ua haru ’o Kemanuokehni i te paraha ’o Akihonu e rere atu ra. Të rere nei ’oia, të hä’uti’uti noa ra ’o Akihonu, e topa atu ra. ’Ua topa ’oia i ni’a i te ’iri’iri e vai ra i tahatai i te fa’a o Haaotupa ! Topa tä’iri töna tua i ni’a i te tahi ’öfa’i. ’Ua mäuiui roa ’oia. ’Ua haru fa’ahou ’o Kemanuokehini ia Akihonu e rere atu ra. Të rere ra, të rere ra, të hä’uti’uti noa ra ’o Akihonu, e topa fa’ahou iho ra. ’Ua topa i roto i te fa’a ’o Vaiohe. Topa i ni’a i te ’äma’a fau. Nö te toru o te taime, ’ua haru fa’ahou ’o Kemanuokehini ia Akihonu. ’Ua rere ’e ’ua tae roa i Teavanui. I reira, ’ua vaiiho ia Akihonu i ni’a i te tahua repo. Hi’o atu, hi’o mai. ’Ori atu ra ’o Kemanuokehini i te ’ori a te toa. ’Ua fa’aha’uti ’oia i töna tino ’ia au i te ’are miti, mai te hö’ë ’are miti e fati ra… Fati iho ra i ni’a ia Akihonu mai te tüpa’i i töna upo’o… MU !... Fa’aro’omaita’i-hia te pa’a’ina. Vaiiho iho ra ’oia ia Akihonu e rere atu ra i Keiaki. Tau iho ra i ni’a i täna tumu ahi e ta’oto atu ra. Aita roa atu ’o Akihonu i ora mai. ’Ua tärava noa töna tino i ni’a i te ’äivi. Pëpë ’ino roa töna tino. ’Ua pa’apa’a ’oia i te mahana ë pohe roa atu ra. I Muake ’oia. ’Ua ho’i mai te ’äere i’a, ’ua ’amu ’o Kemanuokehini i teie mau i’a nö te fa’aitoito i töna tino. ’Ua färerei ’oia ia Manupeke nö te fa’aara i te ’ohipa i ravehia e ana. I reira to Manupeke fa’a’itera’a atu iäna i te toru o te ’öpuara’a. 43

44 Manupeke s’adressa à Kemanuokehini : «À la troisième pleine lune, tu iras jusqu’à Anaavau. Là, tu couveras les œufs jusqu’à leur éclosion. Kemanuokehini se prépara et le soir venu, il s’envola jusqu’à Anaavau, dans la grotte, afin de couver les œufs. En s’approchant du nid, il découvrit que celui-ci était vide. Qu’importe ! Il prit place dans le nid en s’y lovant confortablement. Soudain, il sentit la présence des œufs qui comme par magie étaient revenus. Il ne bougea plus. Il les couva durant trois jours et trois nuits. Un petit poussin naquit, faible, sans duvet qu’il continua à couver.

45 Ù peàu Manupeke ia Kemanuokehini : «I te hotu nui e toù, e ona òe i Anaavau no te tämoe i hua mou mämäì. E tämoe òe i te mämäì tihe i te hanauìa o te kio. Ù haapei Kemanuokehini ia ïa. Ua tihe te pö i peàuìa mai e Manupeke. Ua ona tihe atu i Anaavaù. I èià ïa e tämoe ai i hua mou mämäì. Ua tihe Kemanuokehini pii o te köhata me te tiòhi. Mämäì koè ! E aha â, ù haatata Kemanuokehini me te köhata, ù haahei i to ïa moeìa me te tämoe atu... I te heiìa o to ïa moeìa, ua hua pü mai hua mou mämäì. Koè nui ïa i keue hakaùa. Ù tämoe ïa e toù pö, e toù â... I hanau mai ai e tahi kio, huu koè, ìi koè. Ù tämoe anänu ïa i te kio. Teie te parau a Manupeke : “I te toru o te ’äva’e ’äpï, e rere ’oe i Anaavau nö te fa’ata’oto i taua nä huero ra. E fa’ata’oto ’oe ë tae roa i te taime e pata ai. ’Ua fa’aineine o Kemanuokehini iäna. I terä ra pö, ’ua rere ’oia ë tae roa i Anaavau. ’Aore e huero i roto i te ’öfa’ara’a. Noa atu ra te reira, ’ua pärahi noa ihoä ’oia i ni’a i te ’öfa’ara’a. Të fa’atanotano nei, ’ia naho maita’i täna fa’ata’otora’a, i ho’i noa mai ai nä huero i mo’e na. ’Aita atu ra ’oia i hä’uti’uti noa a’e. ’Ua fa’ata’oto e toru pö, e toru ao ë fänau mai nei te tahi fanau’a manu. ’Aore töna e huruhuru ’e mea paruparu roa. ’Ua fa’ata’oto noa ’oia iäna.

46 II le couva jusqu’à ce qu’il eut des plumes. Le poussin avait grandi, c’était un bel oisillon mâle. Il avait des plumes noires, blanches, dorées, luisantes et brillantes comme l’éclat de l’argent. Kemanuokehini s’occupa de lui comme si c’était le sien. Il l’éleva, l’éduqua. Il lui apprit à voler, à plonger dans la mer, à attraper des sardines, à connaître tout ce que devait connaître un oiseau ! Il l’appela Matuhonu. Kemanuokehini était heureux. Il considérait Matuhonu comme son propre enfant. Tous les oiseaux les admiraient. Matuhonu volait plus haut et plongeait plus profondément que Kemanuokehini.

47 Ù tämoe ïa tihe i te tupuìa o te huu. He huu keekee, tea, veàkiki. Tihe i te heòheòìa o hua kio, tihe i te pupuàìa o te huu. Aï te kanahau o hua kaiü manu. E kio toa, e manu toa. Aï te kanahau o to ïa huu keekee me te tavaìè ! Ù pupuà o te huu, me he moni ! Ù apuu Kemanuokehini i hua manu me he tama na ïa. Ù hakai atu, ù hakako atu i te ona, i te ùku, i te haahemo i te ika, i te hakatu haa manu. Ù kaìè nui Kemanuokehini i hua manu nei me te àpa atu o Matuhonu te ikoa. Paotü te tau manu i mahaò ia Kemanuokehini me Matuhonu. Ua ìte Matuhonu i te tau hakatu haa manu paotü. E mea tiketike aè ta ïa onaìa i ta Kemanuokehini, e mea höhönu aè ta ïa ùku i ta Kemanuokehini. ’Ua tämau noa ’oia i te fa’ata’oto ë tae roa i te taime i tupu ai töna mau huruhuru. E huruhuru ’ere’ere, e huruhuru ’uo’uo, e huruhuru ’ana’ana mai te pirü ’e te moni ra te huru. ’Auë ho’i te nehenehe o teie fanau’a manu. E manu toa. ’Ua fa’a’amu ’o Kemanuokehini i teie manu, mai te huru ra nöna iho ä teie manu. ’Ua ha’api’i iäna i te rere, i te hopu, i te haru i te i’a, e i te mau mea ato’a e ti’a i te manu ’ia ’ite. Te’ote’o rahi tö Kemanuokehini i teie manu täna, topa atu ra i te i’oa o Matuhonu. ’Ua riro ’o Kemanuokehini ’e ’o Matuhonu ei te’ote’ora’a nä te mau manu. ’Ua ’aravihi roa ’o Matuhonu i te pae o te mau ’ite ato’a. E mea teitei ’ia rere ’oia ia Kemanuokehini, e mea höhonu a’e ’ia tïtïaho ’oia ia Kemanuokehini.

RkJQdWJsaXNoZXIy NzgwOTcw